Prinţul care nu putea dormi. Poveste scrisă de Mihai Costăchel

    Se spune că undeva în lume, departe, departe de tot, era o împărăţie care era vestită nu prin mărimea ei, ci prin măreţia ei. Măreţia nu venea de la bogăţii în aur sau pietre scumpe, ci de la oamenii ei, care erau paşnici, harnici şi săritori la nevoie. Erau foarte uniţi şi veneau în ajutorul celorlalţi, astfel încât nimeni să nu sufere. De sute de ani trăiau în armonie, până într-o zi, când împăratul porunci o mare vânătoare în codrii de la marginea împărăţiei.

   Se pregătiră cu tot ce trebuia pentru aşa vânătoare: câini special dresaţi, hăitaşi, arme de tot felul, provizii de alimente şi apă. Când veni ziua sorocită, porniră la drum în frunte cu împăratul şi cu singurul fiu al acestuia. Supuşii ieşiră în întâmpinarea lor, ştiind că şi ei aveau de câştigat de pe urma vânătorii. Şi aşa, întregul alai porni cu greu şi merse până ce nu se mai zări din cetate.

   Au mers ei cale de trei zile, apoi şi-au făcut o tabără mare, de unde să pornească vânătoarea. Împăratul făcu planurile pentru a doua zi, după care toată lumea merse la culcare. Numai fiul împăratului nu putea să adoarmă şi stătea îngândurat, cu mâinile sub cap şi cu ochii aţinţiţi în acoperişul cortului.

   Împăratul îl văzu abătut şi-l iscodi:

- De ce eşti îngândurat, fiul meu?

   După o scurtă şovăire, Prinţul răspunse:

- Nu pot dormi pentru că mâine va trebui să omor animale, fără ca ele să-mi fi făcut vreun rău…

- Dar animalele trebuie sacrificate din când în când pentru că altfel s-ar înmulţi peste măsură şi numai Dumnezeu ştie ce s-ar întâmpla. Ce-ai zice dacă ar fi lupi, urşi, vulpi, căprioare cu miile, sau  cu zecile de mii?

- Nu m-am gândit, Măria Ta.

- Ar da buzna peste noi în cetate după mâncare şi ar fi mare prăpăd. Ar ataca vite, oi, păsări şi chiar oameni. Mare nenorocire ne-ar aştepta. Aşa că linişteşte-te... Dormi, dragul meu.

   Prinţul mai stătu un pic pe gânduri, îşi puse cotul drept pe pernă, după care adormi buştean. A doua zi, forfotă mare de dimineaţă.

   Hăitaşii plecaseră cu câinii în direcţia stabilită, iar vânătorii îşi încercau arcurile şi lănciile. Cei cu aprovizionarea pregăteau apa şi vinul. Într-un sfârşit, au pornit împrăştiindu-se care încotro, cât mai departe unul de altul, de-a lungul şi de-a latul pădurii. Fiul împăratului purcese şi el la drum, însoţit de tineri nobili şi de câţiva servitori, care cărau armele şi proviziile.

   Au mers aşa o bună bucată de vreme, făcând glume unul pe seama celuilalt, când deodată auziră buciumele de vânătoare din cu totul altă direcţie şi foarte, foarte departe.

   Prinţul ascultă atent şi apoi le zise celorlalţi:

- Se pare că ne-am îndepărtat prea mult şi ne-am rătăcit. Ştie careva drumul de întoarcere?

   Ceilalţi ridicară din umeri, plecând capetele. Prinţul îi scoase din încurcătură, încurajându-i:

- Ei bine, vom continua drumul şi poate vom avea noroc să întâlnim pe cineva.

   Au mers ei ce-au mers când, deodată, se auzi un vuiet şi tropote de undeva din stânga lor.

- S-ar putea să fie hăitaşii, spuse Prinţul. Nu termină bine de spus că şi apăru o turmă mare de mistreţi care făcea praf tot ce întâlnea în cale, apoi după ei iepuri, foarte mulţi iepuri, amestecaţi cu lupi, vulpi şi câţiva urşi, ce fugeau mâncând pământul.

   Vânătorii noştri n-avură timp să închidă gurile căscate de cele văzute şi nici nu apucară să-şi ia armele. După ce se dezmeticiră, se pregătiră de o nouă invazie de animale, pitiţi în spatele unor tufişuri, cu arcurile pregătite.

   Deodată, în mijlocul luminişului, apăru o turmă de căprioare înconjurată de câţiva cerbi falnici, care fornăiau furioşi, căutând din ochi o cale să iasă din luminiş şi să se-ntoarcă în pădure. Atunci, unul dintre vânători se iţi din tufiş, îşi întinse arcul şi trase asupra lor, dar nu nimeri. Cerbii cei falnici începură să se agite şi mai tare şi făcură un cerc în jurul unei singure căprioare, pe care încercau să o apere cu piepturile lor, fornăind şi bătând din picioare ameninţători. Cineva din grupul vânătorilor strigă cu un glas tremurând:

- Trage tu, Prinţe, că de la tine se vede mai bine. Prinţul ieşi şi el de după tufiş, întinse arcul şi, făcându-şi cruce cu limba în cerul gurii, îşi zise:

- Fie ce-o fi! Şi apoi trase în căprioară. Aceasta se clătină şi căzu. Cerbii se apropiară şi suflară toţi odată asupra ei. Căprioara rănită în dreptul gâtului îşi ridică uşor capul, se ridică cu greu, dădu cerbii la o parte şi se îndreptă spre Prinţ. Se opri în faţa lui şi îl privi fix cu ochii ei mari şi umezi, din colţurile cărora se prelingeau lacrimi grele, spre pământ. Prinţul înmărmurise. Căprioara îl mai privi odată, apoi se întoarse cu spatele şi, semeaţă, intră în turmă. Mai întoarse odată capul, după care dispăru în întunericul pădurii. Toţi au rămas cu gurile căscate, în urma ei. Prinţul se dezmetici primul şi începu să bâiguie:

- Aţi văzut ochii ei? Aţi văzut acei ochi minunaţi, cum plângeau? Doamne, nu trebuia să trag cu arcul....

   Un tânăr încercă să-l liniştească:

- Lasă, Prinţe, că aşa sunt toate căprioarele...toate au ochii umezi. Prinţul îl întrerupse brusc:

- Nu! Căprioara asta plângea. Plângea cu lacrimi adevărate!                   Se aşeză pe o buturugă, duse mâinile la tâmple şi nu mai scoase nici o vorbă. După un timp, ceilalţi căutară o cale de ieşire şi într-un sfârşit auziră buciume, care sunau adunarea. Împăratul, care văzuse că fiul său nu se mai întoarce, a trimis oameni prin toate colţurile pădurii să-l caute.

   Aşadar, auziră buciumele, răspunseră şi după un timp s-au întâlnit şi au plecat cu toţii spre tabăra împăratului.

   Tatăl, când îşi văzu băiatul, sări să-l îmbrăţişeze. Prinţul îi răspunse rece, intră în cort, se trânti pe pledurile aşezate pe jos şi începu să plângă. Nimeni şi nimic nu-l putea face să ridice capul. Din când în când, rostea:

- Ochii aceia, mari şi frumoşi, plângeau!!

   Şi iar cădea în nesimţire. Încet – încet, Prinţul nostru se îmbolnăvi de o boală neştiută de nimeni. Cu chiu cu vai, au ajuns la castel. Prinţul se retrase în camera sa şi nu mai vru să vadă pe nimeni. A stat aşa, retras, vreme de trei luni. Mânca şi bea puţin, încât slăbise de se vedea prin el. Dar ce era mai trist, era că nu mai putea dormi. Degeaba împăratul organizase serbări la castel, cu măscărici şi clovni, dansatoare şi înghiţitori de săbii... Prinţul era tot timpul trist. Nopţile şi le petrecea la fereastră, cu privirile pironite în zare. Nici măcar nu clipea, fiindcă nu putea închide ochii.

   Când împăratul organiză un mare bal şi invită cele mai frumoase fete din împărăţie, că poate vreo una din ele îl va ajuta să uite, exact la miezul nopţii, Prinţul se ridică în picioare, se duse în faţa tatălui său, îngenunche şi spuse:

- Tată, eu nu mai pot trăi aşa. Dacă tot o fi să mor, măcar să mor unde am vânat căprioara, ca să simt aproape liniştea pădurii.

   Se ridică şi fără alte ceremonii spuse:

- Adio, tată! Ochii aceia mă cheamă, ochii aceia m-au fermecat...

   Se întoarse brusc şi plecă. Din mers luă sabia unui oştean, o tunică de la altul şi plecă fără să mai privească înapoi.

   Trei zile - cale lungă merse călătorul nostru. A tot mers pentru că nu putea dormi, până într-un târziu, când nu mai putu păşi şi când căzu mort de oboseală. Dar ochii tot nu-i putea închide... Stătu culcat preţ de  două - trei ceasuri, privind spre cerul care se zărea printre ramurile copacilor. Apoi se ridică cu greu, se învârti în jurul său ca să vadă încotro s-o apuce, îşi făcu o cruce mare şi spuse:

- Fie ce-o fi! O voi lua pe aici.

   Nici nu simţi că intrase în împărăţia vecină. Aici, codrii păreau mai deşi şi mai întunecaţi. Zgomotele pădurii se auzeau ca nişte tunete. Cu cât intra mai adânc în pădure, cu atât era mai înfiorător. Răgetele de animale veneau din toate părţile şi îi trebui mult curaj ca să meargă mai departe. Cum umbla el aşa fără de cărare, auzi un chiţcăit, de parcă ar fi râs cineva. Ciuli urechile şi iar i se păru că aude ceva.

   Prinţul, nemaiavând ce pierde, strigă autoritar:

- Hei, oricine ai fi, ieşi la iveală dacă ai curaj!

   Se auzi un zgomot în spatele său. Se întoarse brusc şi rămase uimit de tabloul ce-l avea în faţă: un omuleţ cu un corp şi două capete, două mâini şi două picioare. Prinţul se scărpină în creştetul capului, privind atent la arătare:

- Am mai văzut eu ciudăţenii în viaţa mea, dar asta le întrece pe toate... Şi începu, din nou, să facă inventarul:

- Două capete, două mâini, două picioare şi un singur corp! E ceva de pe altă lume! Nu se poate!

- Ba se poate! Spuse piticul arătare, pentru că suntem de pe altă lume! Apoi fiecare începu să turuie, alternând cuvintele, astfel încât Prinţul nu mai înţelegea nimic. Dialogul suna cam aşa:

                 “Suntem - de pe altă lume

                     O lume  - pe care voi

                      Nu o veţi - cunoaşte

                   Şi nici nu - veţi pătrunde

               În ea! -  decât printr-o MINUNE!”

- Hei, strigă Prinţul, potoliţi-vă ca să pot înţelege şi eu ceva! Arătarea se opri brusc din hodorogit, cele două capete se priviră în ochi şi schiţară un fel de râs, apoi spuseră:

- Noi suntem doi într-unul, sau cam aşa ceva!

- Dar tu, sau voi, de ce eşti sau...sunteţi ....aşa? Zău dacă pricep ceva, spuse încurcat Prinţul.

- Când eram mai mici am venit de pe tărâmul nostru ca să ne jucăm pe-aici. Tot jucându-ne aşa, am nimerit în pădurea asta, în care stăpână este o zmeoaică cumplit de urâtă. Din greşeală, i-am călcat un strat cu ierburi din care ea făcea băuturi vrăjite. Ne-a prins şi ne-a pedepsit după cum vezi... Ne-a luat câte o mână de la fiecare, câte un picior, apoi a pus capul unuia la celălalt trup şi ne-a sluţit de tot. Numai aşa putem trăi. Gândim împreună, vorbim împreună, ba chiar şi cântăm împreună. Unul cântă, iar celălalt ţine isonul, chiţcăiră cele două capete.

- Ei bine, am înţeles ceva! Atât timp cât cântaţi, nu faceţi rău nimănui, spuse bucuros Prinţul.

- Ei aş, se răsti un cap. Noi cântăm numai după ce facem rău, spuse şi celălalt cap.

- Dar bine! Bine, nu ştiţi să faceţi, se răsti Prinţul?

- Ba da, dar am fost ciuntiţi şi chinuiţi! Ni s-a făcut rău şi la rău răspundem cu rău, se zburli arătarea.

- Dar asta nu e  bine  nici pentru voi, nici pentru cel ce v-a furat, spuse Prinţul.

- Cea care ne-a furat, se răţoi arătarea.

- Şi le mai puteţi recupera, întrebă Prinţul?

- Da.., dacă vom găsi pe cineva bun la suflet, gata să se sacrifice pentru noi şi să înfrunte zmeoaica, spuseră capetele cu glas scăzut, fără cine ştie ce speranţe.

- Eu tot nu mai am pentru ce trăi şi m-am jurat că până voi închide ochii, să fac numai bine, dacă îmi va sta în puteri. Aşa că voi încerca să vă ajut eu! Vreţi?

- Da, vrem! se bucurară capetele.

- Şi apoi, după caz, să mă ajutaţi şi voi pe mine..

- Te ajutăm...dacă va sta în puterile noastre.

- Pe cuvânt?

- Pe cuvântul meu, spuse un cap.

- Ba pe al meu, zise şi celălalt.

- Ei, ei! Iar începeţi, se răsti Prinţul?

- Pe cuvântul nostru, zise arătarea pe două voci.

- Văd că vă înţelegeti bine, totuşi. Acum spuneţi-mi ce trebuie să fac.

   Arătarea se aşeză pe o buturugă, îl invită şi pe Prinţ să se aşeze pe unde poate, apoi trase zdravăn aer pe cele două guri şi zise:

- Ascultă, deci! Nu departe de aici se află coliba, ce-i drept ceva mai mare, a zmeoaicei, care este păzită de un motan gras şi leneş. Înainte de culcare, scorpia aşează motanul într-un coş pe care îl pune într-un par înalt. Dacă se apropie cineva, motanul scoate nişte ţipete înfiorătoare, care o trezesc pe zmeoaică. Tu va trebui să te apropii ziua de gard, să te piteşti într-un tufiş şi să aştepţi miezul nopţii.

- Şi apoi, întrebă Prinţul, căruia începea să-i placă jocul.

- Noi o să-ţi dăm un băţ, de care vom atârna un şoricel alb.

- De ce...alb? întrebă Prinţul, din ce în ce mai curios.

- Pentru că noaptea motanul îl vede mai bine şi aşa îi distrage atenţia. Exact la miezul nopţii, vei scoate băţul cu şoricelul şi-l vei plimba pe la nasul motanului. Când acesta va înşfăca şoricelul, tu ai să acoperi coşul cu sacul ăsta. Prinzi motanul, apoi totul vine de la sine, încheie Piticul.

   Zis şi făcut. Zmeoaica era plecată pe coclauri să mai facă ceva rău, iar motanul dormea pe prispa colibei. Prinţul se aşeză cât mai aproape de stâlp. Se instală comod şi până să vină Zmeoaica se întinse şi el puţin. Deodată se auzi un zgomot puternic, un fel de furtună cu tunete şi fulgere, apoi o hărmălaie de parcă se târsâia ceva pe vârfurile copacilor. Scoase capul din tufiş şi văzu o ciudăţenie, care încerca un fel de aterizare, bătând din nişte aripi şifonate şi îndoite şi care apoi se prăbuşi, cu un zgomot asurzitor. Se auziră nişte blesteme, după care vrăjitoarea zise, supărată:

- Na, că iar am ratat aterizarea. De!, la vârsta mea de sute de ani, nu mă mai ţin puterile.

   Apoi intră bombănind în casă. Dinăuntrul casei răzbăteau nişte zgomote de parcă cineva călca prin străchini şi îndoia nişte tablă. Baba ieşi în prag, strigă motanul, îi aruncă ceva de mâncare în coş, apoi îl aşeză şi pe cotoşman deasupra şi îl puse în par, după care intră în colibă, trântind uşa în urma ei. Apoi se instală liniştea. O linişte apăsătoare. Motanul scuipa după fiecare îmbucătură, bodogănind şi el şi uitându-se chiorâş la colibă.

- Îmi dă porcăria asta de mâncare, ca să nu adorm de foame. Mai scuipă o dată, apoi aruncă restul de mâncare pe jos, mieunând furios:

- N-are decât s-o mănânce! Afurisita! Apoi se puse pe pândit, ca la prins de păsărele. Prinţului nu-i mai rămânea decât să aştepte miezul nopţii. În răstimp, zmeoaica sforăia de se cutremura coliba, iar motanul moţăia cu ochii semiînchişi. Prinţul a făcut întocmai cum îl învăţase Piticul cu două capete. După ce prinse motanul, îl strânse repede de gât, ca nu cumva să scoată vreun sunet şi-l întrebă, iute, unde îşi ţine zmeoaica puterea. Motanul strâns de gât abia putu să îngaime câteva vorbe:

- Puterea ei...se află...în opaiţul acela de pe perete...care arde tot timpul…gâfâi motanul. Şi dă-mi drumul!!, că mă înăbuş!!

   Prinţul eliberă motanul, apoi înşfăcă repede opaiţul şi vărsă uleiul. Odată cu stingerea opaiţului se stinse şi Zmeoaica. Înainte să-şi dea duhul, urlă aşa de tare, că stârni o furtună de ziceai că-i potopul pe pământ. Prinţul se dezmetici, apoi îl întrebă pe motan unde-s lucrurile furate. Acesta îl duse într-o hrubă, unde baba ţinea o sumedenie de nimicuri. Motanul îi arătă sacul cu resturile piticilor. Prinţul îl luă şi se grăbi să plece, trecând pe lângă cotoşman, fără să-l bage prea mult în seamă. 

- Nu mă alunga, prietene, pentru că vei mai avea nevoie de mine, spuse motanul...

- Bine, dacă zici tu... Hai cu mine că tot nu am pe nimeni. Şi purceseră la drum. Nu merseră nici preţ de un ceas, că Piticul – cu două capete le ieşi înainte.

- Dă-ne sacul! Dă-ni-l imediat! Şi se repeziră să-l ia.

   Prinţul îi opri cu palma rezemată de pieptul descheiat al piticului.

- Stai aşa, se răsti Prinţul. A venit rândul să mă ajuţi şi tu!

- A, nu, nu putem, pentru că noi suntem de pe celălalt tărâm şi nu putem ajuta oamenii, se codiră cele două capete.

- Ei, lasă, dar rău le puteţi face! Voi aţi spus-o! Aşa că dacă nu vreţi, le duc înapoi. Şi dădu să plece.

- Nu! urlă arătarea, să nu faci una ca asta! Aşteaptă! Piticul se scărpină în cele două capete, care se priviră în ochi, se sfătuiră şi apoi spuseră într-un glas, a lehamite:

- Bine, fie!

- A, nu aşa.....trebuie să juraţi!

   Arătarea dădu să se scarpine iar în capete, încercând să tragă de timp.

- Ei, juraţi, îi grăbi Prinţul?

- Jurăm, răspunseră ca la comandă.

- Atunci poftim lucrurile voastre, şi le întinse sacul. Aceştia se repeziră şi cotrobăiră prin sac până ce intrară cu totul în el. Sacul începu să salte, iar dinăuntru se auzea:”Piciorul ăsta e al meu!”, „Asta-i mâna mea!”. Şi tot aşa, până când din sac au ieşit doi pitici întregi, ceva mai simpatici. Cei doi se îmbrăţişară şi ţopăiră aşa o bună bucată de vreme.

- Ei, gata, ajunge! Acum că v-aţi regăsit, ar fi bine să staţi şi cu mine de vorbă, încercă să-i potolească Prinţul.

Cei doi pitici, foarte veseli, se înghionteau ca doi copii şotioşi şi veniră în faţa Prinţului.

- Îţi multumim pentru tot ce-ai făcut pentru noi, spuse un pitic.

- Ei lasă, lasă... A fost o nimica toată...

- Acum să ne spui cu ce te putem ajuta, interveni celălalt pitic, aşezându-se pe un lemn. Ceilalţi stătură şi ei pe unde apucară, ca să-l asculte pe Prinţ.

- Dragii mei, nu ştiu cât mai am de trăit, dar cât o mai fi, vreau să fac numai bine celor ce vor avea nevoie de ajutor. Numai că până atunci, doresc să mai fac o ultimă încercare. Dar să vă spun povestea mea. Trase adânc aer în piept şi începu:

- Acum câteva luni, tatăl meu a organizat o mare vânătoare, la care...

- Ai participat şi tu..., spuse un pitic.

- Iar aici s-a întâmplat să răneşti o căprioară, spuse şi al doilea.

- Ştiu toată povestea ta, pentru că eram de faţă, spuse primul pitic.

- Cum? Ştiţi toată povestea? Nu, nu cred, tresări Prinţul.

- Stai liniştit. În ziua aceea rătăceam prin pădurea împărăţiei tale şi fără să vreau am asistat la cele întâmplate. Ne-am amuzat grozav văzând ce faceţi voi, oamenii, pe tărâmul vostru.

- Spune mai bine ce doreşti să faci de acum înainte, schimbă vorba primul pitic.

- Vreau s-o mai văd odată pe acea căprioară şi să-i cer iertare, aşa cum mă voi pricepe eu să-i spun. Apoi Prinţul ridică ochii spre cer şi spuse: „Doamne! Ochii aceia minunaţi plângeau în faţa mea...” Apoi îşi plecă uşor capul spre pământ, iar din ochii lui se prelinseră două lacrimi mari.

   Piticul al doilea sări brusc de la locul său, se apropie de Prinţ şi spuse:

- Ce să mai lungim vorba? Scurt pe doi! Noi te putem ajuta, dar trebuie să ne întoarcem la coliba zmeoaicei. Hai să pornim, că îţi voi povesti restul pe drum, îl zori piticul.

   Porniră grăbiţi, iar piticul îi povesti că Zmeoaica nu-i moartă de tot şi că va sta aşa o sută de ani, până ce o torţă care arde veşnic sare de la locul ei şi aprinde din nou opaiţul. Atunci Zmeoaica se trezeşte şi îşi reia viaţa sa obişnuită. Tot vorbind ei aşa, au ajuns la colibă, au găsit torţa care fumega, o luară din cui şi o priviră, spunând:

- Uită-te bine la ea. Cu torţa asta făcea baba vrăjile, spuse un pitic.

- Dar ne mai lipseşte ce este mai important: apa de la şapte izvoare şi şapte flori de busuioc de pe şapte straturi, spuse celălalt pitic.

- Şi unde pot să găsesc toate astea? Nu-i ca şi cum ai bate din palme, spuse Prinţul.

- Am putea să le aducem noi, dar cu mersul nostru...ştii, ne mişcăm greu...unul poate aduce apa, iar celălalt florile, dar..

- Aţi uitat de mine, ieşi motanul în faţă? Încă nu ştiţi ce pot! Se dădu de trei ori peste cap şi se transformă într-o fiară cât un tigru. Apoi zise către pitici:

- Hai băieţi, urcaţi pe spinarea mea şi la drum!

   Piticii săriră pe spinarea motanului şi atât mai putură să îngaime:

- Ai grijă de torţă, să n-o pierzi şi o zbughiră în codru. Nici nu apucă Prinţul să se dumirească bine că se şi auziră chiote şi miorlăituri…

- I-auzi! Se întorc băieţii…

   Motanul cu cei doi călare se opriră brusc în faţa Prinţului, stârnind un nor uriaş de praf. Cei trei erau prăfuiţi pe blană şi pe haine şi doar ochii le luceau în cap. Motanul, gâfâind, reuşi să spună:

- Gata, am terminat treaba, şi se prăbuşi gâfâind.

- Şi acum, ce trebuie să facem, întrebă Prinţul?

- De acum încolo, e foarte simplu. Pune florile de busuioc în găletuşa aceea de la uşă, toarnă apă din ulcior şi să plecăm, zise motanul.

- Unde, întrebă Prinţul?

- La doi paşi se află o stîncă uriaşă, în formă de castel. Zmeoaicei nu i-au plăcut cei de la castel pentru că erau trufaşi şi aroganţi şi atunci a transformat castelul în stâncă şi oamenii în animale.

   Mergând ei tot înainte, au ajuns la stânca.

- Acum aprinde torţa, apoi moaie busuiocul în apă şi stropeşte în cele patru zări. Prinţul aprinse torţa care imediat începu să scoată un fum negru, ce inundă toată pădurea. Când nu se mai văzu aproape nimic, piticii strigară într-un singur glas:

- Apă! Stropeşte cu restul de apă şi stinge torţa, apoi arunc-o în faţa ta cât mai departe! Prinţul făcu întocmai. Fumul se transformă într-o ceaţă albă, din care se înălţă un splendid castel, cu adevărat ca din basme. După ce totul se linişti şi ceaţa dispăru, totul reveni ca înainte. Fel de fel de oameni-negustori, cărăuşi, nobili îşi vedeau de rosturile lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

   Prinţul stătu o bună bucată cu gura deschisă, înghiţând cu noduri, până ce motanul trase o miorlăitură ce semăna mai mult a răget. Atunci doi voinici se apropiară de ei, se înclinară şi ziseră, laconic:

- Stăpâna vă aşteaptă!

   Cei patru se uitară unul la altul şi pufniră în râs văzând în ce hal arătau: negri de fum pe la nas, pe faţă, pe mâini, peste tot. Caraghioşi de-a binelea. Prinţul se opri din râs şi le zise:

- Nu,  nu  putem  să apărem aşa în faţa unei doamne... N-ar fi rău să ne spălăm puţin..

- Veţi merge chiar acum cu noi, se răstiră voinicii.

   Se întoarseră brusc şi o luară înainte. Tonul lor hotărît îi făcu să le păşească pe urme, ca atraşi de magnet.

   Ajunşi în faţa porţii principale, cei patru se uitau plini de curiozitate în jur. Cum păşiră pragul, se auzi o bubuitură şi în jurul lor se făcu fum din nou. Când se risipi fumul, Prinţul arăta ca scos din cutie, motanul se transformase într-un flăcău chipeş, ce ţinea în mâini armele Prinţului, iar piticii dispăruseră de tot.

   Deodată, dinspre codru se auziră voci care spuneau:

- Adio, Prinţe şi-ţi multumim pentru că ne-ai ajutat. Când ai timp, vino pe la noi, pe tărâmul celălalt. Adio!

   Prinţul dădu din mână în direcţia de unde veneau glasurile şi spuse:

- Au fost tare simpatici. Se întoarse şi înlemni brusc. În faţa lui se afla o Prinţesă de o rară frumuseţe, o zână. Avea ochii mari, strălucitori şi umezi. Prinţul îngână, fascinat:

- Ochii aceia...Ochii care au plâns...nu-mi vine să cred!

- Da! Eu sunt căprioara cu ochii umezi care a plâns în faţa ta. M-ai rănit la vânătoarea aceea, dar te-am iertat pentru că nu a fost cu voia ta. Am fost transformată eu şi suita mea în căprioare şi cerbi pentru că eram foarte trufaşă, iar trufia e o boală grea, care se plăteşte pe măsură.

   Prinţul îşi mai reveni un pic, apoi, şovăind puţin, o întrebă pe Prinţesă dacă doreşte să-i fie aleasa inimii. Ea îl luă de mână, se uită în ochii lui şi-i spuse:

- Da! Vreau să fiu aleasa ta. Ştiam tot timpul că ai să vii să mă cauţi şi mai ştiu că nu ţi-a fost uşor deloc.

- Am suferit mult. N-am dormit de câteva luni şi nici ochii nu-i puteam închide. Credeam că am să mor, dar numai ochii tăi frumoşi m-au ţinut în viaţă, spuse Prinţul.

   Prinţesa îi luă capul în mâini, îi atinse ochii cu degetele şi Prinţul se vindecă pe loc. Ochii nu-l mai dureau.

   Apoi, Prinţesa îl luă de braţ şi-l prezentă curtenilor, care se înclinară în faţa lui ca semn de mulţumire că i-a salvat de vraja Zmeoaicei. După ce a trecut prin toate ritualurile curţii, Prinţesa a făcut un semn către crainic, care se urcă într-un turn al palatului, de unde de obicei se anunţau veştile importante. El suflă într-o trâmbiţă lungă, apoi anunţă:

- Dau de veste în cele patru zări că de azi în trei zile va avea loc o nuntă cum nu s-a mai văzut.

   Prinţul şi Prinţesa invitară tot poporul la o nuntă ca în poveşti. Nunta a durat trei zile şi trei nopţi, iar Prinţul şi Prinţesa au trăit fericiţi, până când timpul şi-a adus aminte de ei şi i-a aşezat în lumea drepţilor. (Poveste scrisă de regretatul actor Mihai Costăchel, publicată în volum la Editura "Agata" Botoşani. Redactor, Carmen Moraru)